De aceea, o sa va povestesc intr-o ordine pur intamplatoare momentele de care imi aduc aminte cu cel mai mare drag si care s-au incapatanat sa prinda radacini in sufletul meu.
Plecand dintr-o lume a dezordinii si a haosului social, am aterizat in Bangkok. Mi-a luat ceva sa imi revin din efectul de sauna care te anihileaza la iesirea din aeroport si sa incep sa caut cu privirea ghidul care ne astepta. Inaite sa il gasesc eu, m-a dibuit el in multimea de europeni, s-a apropiat de mine cu un aer sfios si bland aratandu-mi zambind placuta inscriptionata cu Eturia.
Pe domnul Prasopsook, caruia aveam totusi sa-i spunem Mattew pe parcursul calatoriei, am avut impresia ca il revad dupa mult timp, desi nu-l vazusem vreodata.
Insa caldura cu care ne-a intampinat a fost un preambul pentru concluzia pe care aveam sa o trag printre lacrimi la plecare, cum ca Mattew este, spiritual vorbind, unul dintre cei mai frumosi oameni pe care i-am cunoscut.
Pana la urma calatoriile, dincolo de locurile minunate prin care pasesti, sunt despre oamenii care iti ating sufletul. Iar Mattew, o enciclopedie completa despre Thailanda, care nu a raspuns odata cu „Nu stiu” la vreo intrebare scornita de mintile avide de cunoastere ale unui grup de jurnalisti, ne-a cucerit pe toti cu modestia si cu intelepciunea lui.
Un ghid exceptional care ne-a tratat ca pe propriii copii pe care ii indrumi cu intelepciune spre a gasi echilibrul perfect in viata si care ne-a deschis tuturor usa casei lui pentru calatoriile noastre viitoare. Sa mai amintesc lacrimile de crocodil de la despartire?...
Stiati ca thailandezii se roaga la 40.717 temple? Parca nimic nu e mai natural pentru ei decat sa-i aduca omagii lui Buddha, intruchipat in felurite statui din metale si pietre pretioase.
Am ales si noi cateva temple pentru periplul nostru si voi aminti aici de Wat Phra Kaew, tempul lui Buddha de Smarald.
Statuia de jad pe care o gazduieste nu impresioneaza pentru ca e tinuta la loc de cinste pe un piedestal aurit de inaltimea a trei oameni la care pot ajunge doar privirile agere, a mea nu a ajuns si nici zoom-ul aparatului foto pentru ca era interzisa folosirea acestuia. Insa ce m-a impresioant a fost valoarea ei spirituala. Singurul om care are voie sa o atinga este regele, care ii schimba roba in fiecare anotimp, intr-un ritual menit sa aduca prosperitatea.
Poate mai mult decat templele, bucataria unui popor spune ceva despre personalitatea acestuia. Auzisem multe aprecieri la adresa bucatariei thai, insa cand cand am gustat pentru prima data un fel traditional, nimic din tot ce auzisem nu mai avea vreo relevanta, eram doar eu si aceasta dragoste la prima degustare, pe care imi pare ca nu o voi uita si la care m-as intoarce iar si iar... Intr-adevar bucataria thailandeza e de neuitat.
De neuitat a fost si ziua petrecuta la ferma de orez din Sukhothay. Am zambit putin piezis fiind intampinati cu un set de salopete albastru marin, cizme de cauciuc inalte de culoarea portocalei si o palarie de paie. Nu doar combinatia de culori parea nefericita, dar nici desfasuratorul zilei nu parea sa readuca zambetele in echipa mea de voinici. Munca in folosul comunitatii in vacanta? Ne-am imaginat ingropati pana la brau prin lanurile de orez, cu cine stie ce taratoare misunand in jurul nostru, iar imaginea a fost motiv suficient de dezolare. Ma gandeam tot mai intens la anularea acestui tur, care avea sa se transforme intr-una dintre cele mai amuzante experiente din Thailanda.
Echipati in uniformele supradimensionate, am pornit in tractorul cu remorca spre primul „punct de alimentare” – il numesc asa pentru ca aici aveam sa culegem, in cosuletele de paie care ni s-au inmanat pentru a completa echipamentul, oua de rata. Ce competitie pentru ouale care aveau sa devina alaturi de nuferii, papaya si orezul culese de noi, pranzul acelei zile...Am mers apoi sa ne odihnim la umbra si sa vedem pet-urile fermei, 200 de bivoli inotand in iaz pentru a se ascunde de arsita amiezii, un spectacol unic. Bivolii erau salvati de la sacrificare si crescuti doar pentru a furniza ingrasamant fermei. I-am speriat cu zecile de blituri, ca atare am plecat spre lanurile de orez, unde am avut ocazia sa plantez cateva fire de orez afundata pana la genunchi in pamantul mlastinos, dandu-mi sentimentul ca las ceva in urma mea, la 8000 km de casa.
Ne-am despartit cu imbratisari de personalul de aici, cu speranta ca am reusit sa-i ajutam mai mult decat sa-i incurcam la treaba si am plecat in graba spre hotelul boutique din Sukhothay la care eram cazati in locul acesta desprins de lume, unde timpul parea lipsit de dimensiuni, pentru ca unii dintre noi sa hoinareasca cu bicicleta prin coltul acesta de rai, iar altii sa se relaxeze in piscina hotelului. Un loc unde mi-as fi dorit sa petrec cel putin o zi de dimineata pana seara, ratacind si fotografiind, a fost Parcul National Sukhothay. Am pasit pe portile parcului si am avut impresia ca am pasit intr-o alta dimensiune temporala, ruinele templelor respirau istorie si vibrau in ritmul vremilor trecute. M-as fi pierdut ore intregi printre cele 193 de ruine rasfirate pe o suprafata de 70 km², cu imaginea omniprezenta a lui Buddha, imaginadu-mi trecutul.
Din pacate am parasit parcul dupa cateva ore pentru a ne indrepta spre nordul Thailandei, spre Chiang Mai. Cel mai profund mi-a ramas intiparita experienta ce-am imparatasit-o cu Mae Luang, elefantica de 45 de ani cu care am am petrecut o ora in padurea tropicala. Mae Luang traieste in tabara de elefanti Chiang Dao din apropiere de Chiang Mai, unde am petrecut o zi intreaga hranind elefantii, privindu-i la baia de dimineata, daruindu-le aplauze pentru spectacolul sustinut. Dupa asa o zi plina a venit si relaxarea, o plimbare cu elefantica prin jungla. De nedescris comuniunea dintre om si natura pe care ti-o poate da o astfel de experienta.
M-am intors acasa incarcata de emotii pozitive, cu o „stare de zen”, cum imi place sa o numesc, care m-a insotit zi de zi, pana la urmatoarea calatorie, spre alte locuri menite sa ma ajute sa mai cresc un pic.
Ce-am invatat din aceasta calatorie? Ca oamenii pot fi fericiti cu mult mai putin decat credem noi ca ne trebuie.
